July 02, 2007

Poveste de dragoste / Fără nume

A fost odată ca niciodată un sat situat în vârful unui munte fără nume. Desigur nici satul nu avea nume, aşa cum nici cei cinci locuitori ai lui nu aveau nevoie de nume. El şi Ea trăiau fericiţi într-o căsuţă cu o curte mare chiar la marginea marginii satului. Aveau şapte găini, un porc şi un cocoş. Cocoşul era animalul cel mai respectat din sat, pentru că în ciuda faptului că el nu făcea nimic toată ziua (nu călca nici măcar o găină) cânta la ore fixe. Şi cânta aşa de tare şi frumos încât toţi locuitorii satului ştiau când să se trezească şi când era vremea să doarmă. Toată lumea îl răsfăţa cu boabele cele mai frumoase de porumb, doar El care avea un ditamai radioul cu lămpi (şi astfel nu avea nevoie de cocoş ca să ştie cât este ceasul) îl alerga prin curte şi îl înjura pentru că nu călca nici o găină. Cu toate că găinile făceau ouă şi necălcate, El credea că dacă cocoşul şi-ar fi făcut treaba, în afară de a face pe orologiul satului, ar fi avut mai multe ouă. Nu suporta să vadă cum cocoşul lui era cocoloşit de toată lumea din sat. Într-o zi chiar a certat-o pe Ea pentru că are mai multă grijă de cocoş decât de el.
- Dar eu pe tine te iubesc, nu pe cocoş, i-a răspuns ea printre lacrimi!
Şi chiar îl iubea, avea grijă să nu îi lipsească nimic jumătăţii ei. Îi făcea de mâncare, făcea curat prin gospodărie, îi spăla izmenele pentru ca el să aibă hainele curate când se duce la primărie, unde povestea ce a mai auzit la radio şi apoi bea cu primarul şi cu hoţul satului şi tot ea îl ridica din groapa din faţa porţii în care cădea atunci când se întorcea beat acasă.
În satul fără nume primarul autointitulat (pentru că nu se organizaseră alegeri) transformase sediul primăriei în bodegă. Acolo se întâlneau toţi bărbaţii satului: El, primarul şi hoţul. Ea nu mergea niciodată la primărie, stătea acasă şi avea grijă de animale. Singurul drum pe care îl făcea Ea prin sat era până la lăptăreasă şi înapoi. Cumpăra lapte o dată la două zile, pe care îl plătea cu ouă. Mai lua şi pe datorie pentru că hoţul satului îi fura din ouă şi atunci îi dădea dreptate jumătăţii ei când alerga cocoşul pentru că nu călca găinile.
Hoţul satului fura de la toată lumea şi apoi se ducea pe furiş noaptea cu prada la lăptăreasă să se iubească. Lăptăreasa îi oprea toată prada şi îl lăsa să o pupe cât vrea el pe obraji. Niciodată mai mult. După ce hoţul satului obosea şi adormea de la atâta pupat, lăptăreasa îi scotocea prin buzunare şi îi lua tot ce găsea, apoi aşa adormit cum era îl căra afară, încet fără să-l trezească şi îl lăsa în şanţul din faţa porţii. Tot satul ştia că hoţul satului şi cu lăptăreasa au o aventură, numai ei negau.
Aşa treceau zilele, lunile, anii în satul fără nume, izolat pe un vârf de munte fără nume.
Într-o zi cocoşul nu a mai cântat de dimineaţă. Toată lumea s-a speriat şi a zis că e un semn rău, doar El a rămas indiferent, pentru că avea radioul şi renunţase la ideea de a mai fugări cocoşul. Doar că a doua zi nici radioul nu s-a mai deschis. L-a întors pe toate părţile, i-a dat câteva palme, nimic, radioul lui drag s-a stricat. Cel mai probabil ca o lampă să se fi ars. Simţea cum înnebuneşte. Ce o să se facă el fără radio?… După o scurtă ceartă cu Ea s-a dus ca de obicei să se îmbete la primărie. După ce a băut câteva pahare bune credea că totul este un vis urât şi atunci când se va întoarce acasă, după ce bineînţeles va cădea în groapa din faţa porţii, dimineaţă când se va trezi va da drumul la radio şi acesta va merge. Dar din păcate nu a fost aşa. Când s-a trezit şi a văzut că radioul nu merge s-a enervat rău de tot, aşa de rău încât a răsturnat de furie mâncarea pe care i-o pregătise Ea cu atâta dragoste, special pentru a uita de necaz. În plus i-a dat şi o palmă peste obraz şi a plecat din nou la primărie. După ce a curăţat casa de mizeria pe care o făcuse El în furia care îl cuprinsese, Ea a luat o decizie. S-a hotărât să plece din satul fără nume în altă parte, să coboare de pe muntele ăla fără nume, jos acolo, să-şi facă şi ea un nume.
A luat nişte ouă şi lapte ca provizii, s-a îmbrăcat bine şi dusă a fost. Pe drum s-a întâlnit cu hoţul satului care a întrebat-o unde merge.
- Plec, departe de aici, vreau să-mi fac şi eu un nume, a răspuns ea.
- Să ştii că eu am fost acolo şi nu e deloc bine, oamenii sunt răi, cei care au un nume m-au băgat la închisoare şi m-au bătut.
Ea era atât de hotărâtă să plece încât nici nu auzi ce i-a zis hoţul satului. Îi întoarse spatele şi plecă. Coborî din satul fără nume jos în oraş. Dimineaţă când El s-a trezit în groapa din faţa porţii, în care căzuse, îşi dădu seama imediat că ceva este în neregulă. O caută peste tot, o strigă, era disperat. Când a aflat de la hoţul satului că jumătatea lui a plecat să îşi facă un nume în altă parte, nu îi veni să creadă şi îl luă la bătaie. Abia atunci îşi dădu seama că a greşit şi era cât pe ce să-şi smulgă părul din cap când se gândea că s-a purtat urât cu Ea din cauza unei lămpi arse a radioului.
Zilele treceau iar El nu se obişnuise cu ideea că Ea a plecat de lângă el. Cum nu mai avea cine să-i facă mâncare slăbise câteva kilograme, hainele de pe el puţeau în aşa hal încât nici el nu le putea mirosi, două găini muriseră de foame, porcul era numai piele şi os, în schimb cocoşul care nu mai cânta deloc începuse să calce găinile. Probabil că găinile muriseră şi din cauza cocoşului care se aşezase prea puternic pe ele. Degeaba regreta El acum ce s-a întâmplat, că timpul mergea înainte şi nu înapoi, iar lampa radioului tot arsă rămânea. Tot din cauza ei s-a certat cu tot satul şi nu mai ieşea din casă cât era ziua de lungă. Dar acum era prea târziu, Ea a plecat şi nu ştia dacă se va mai întoarce vreodată. Ar fi avut atât de multe să-i spună, ar fi vrut să o strângă în braţe, ar fi vrut să o sărute atât de mult. Numai alături de Ea era fericit. Doar împreună cu Ea simţea că trăieşte cu adevărat. Acum îşi dorea să moară. Nu credea că Ea va supravieţui acolo jos, unde toţi au nume şi se gândea că se vor reîntâlni în ceruri. Stătea întins în pat şi aştepta moartea. Nu mai mâncase de aproape o lună şi ştia că sfârşitul era aproape. De fapt era nerăbdător pentru că El credea că sfârşitul însemna un nou început şi că va fi iarăşi alături de Ea.
Dar într-o dimineaţă îl trezi cocoşul, cu cântecul lui care răsuna în tot satul. Cu ultimele forţe se ridică în picioare şi ieşi afară în curte să vadă ce se întâmplă. Deşi vederea îi scăzuse din cauza lacrimilor pe care le vărsase pentru jumătatea lui, a reuşit totuşi să zărească o siluetă feminină intrând pe poartă. Ea era. S-a întors acasă la El. Lui nu-i venea să creadă şi se tot freca la ochii. Se gândea că a murit şi speranţele i-au fost îndeplinite, dar nu era aşa, nu murise.
- Uite ţi-am adus o lampă nouă pentru radio, a zis Ea înainte de toate. El a rămas mut, neclintit. Îi veneau în minte atâtea întrebări la care nu avea răspuns, dar nimic nu mai conta. Pentru el era important că Ea se întorsese.
- Te iubesc, a izbucnit el după câteva momente de tăcere, în care nici unul nici altul nu ştiau ce să zică şi cum va reacţiona celălalt.
- Şi eu te iubesc, a repetat el strigând de data asta încât să audă tot satul şi s-a repezit la Ea să o strângă în braţe.Şi de atunci au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi în satul lor fără nume, pentru că se iubeau.

No comments:

Post a Comment