Amintiri din copilărie

Era o zi normală de 19 decembrie, de dimineaţă răsărise soarele iar zăpada începea încet-încet să se topească deşi frigul încă mai stăpânea pe străzi. Eu m-am trezit mai târziu decât de obicei pentru că era sâmbătă şi nu trebuia să mă duc la serviciu. Şi cum cu o zi înainte primisem salariul, m-am gândit că o ocazie mai nimerită să fac cumpărăturile pentru Crăciun nu exista. Aşa că, ajuns la Carrefour, hypermarketul de unde obişnuiesc să-mi fac cumpărăturile, am pornit cu lista în mână printre rafturi când… Iniţial am crezut că am vedenii, dar după ce m-am frecat bine la ochii şi m-am ciupit să fiu sigur că nu dorm, mi-am dat seama că în faţa mea la raionul cu dulciuri şi mai apoi la băuturi se afla chiar el… Ion Creangă. Desigur, mi-am zis că este doar un simplu om care seamănă poate chiar fără să ştie cu binecunoscutul scriitor. Vreme de 10 minute m-am ţinut după el încercând să-l privesc atent din cât mai multe unghiuri. După ce a studiat atent preţurile, omul a luat o ciocolată mare cu alune şi o şampanie. Eu mi-am abandonat căruţul pe care îl împingeam aproape gol şi m-am îndreptat după cel care mi-a animat copilăria cu poveştile lui, înspre casa de marcat. A plătit cash, pentru că fata care era la casă nu i-a acceptat tichetele de masă.
Nu ştiam ce să fac, nu aveam destul curaj să-l abordez şi să-l întreb cine este şi întreaga poveste mi se părea de-a dreptul ciudată. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost la camera ascunsă şi toţi cei din jurul meu ştiau de farsă, numai eu nu. Neavând nici o soluţie pentru a ieşi din ceaţa în care intrasem, l-am urmărit pe Creangă să văd unde se duce. A mers câteva străduţe pe jos până am ajuns la Gară, hypermarketul fiind de altfel destul de aproape de aceasta. Intră în Gară, iar eu merg în continuare în urma lui cu vreo 20 de paşi. Se uită la ceas, apoi la tabela cu trenurile care urmează să plece, după care stupoare… intră la Mc Donald’s. Îşi cumpără o cafea şi o plăcintă cu vişine şi se aşază la o masă ferită, într-un colţ. Pentru a-mi justifica şi eu prezenţa acolo îmi cumpăr un milkshake şi mă reped să mă aşez la o masă cât mai aproape de a lui.
După 5 minute la masa lui vine un bărbat cu părul în vânt şi cu ochelari fumuri, pe care Creangă se pare că îl aştepta nerăbdător. Pentru a nu părea suspect îmi scot din haină cartea lui Donald Barthelme - Regele şi mă fac că citesc, cu urechile ciulite şi cu coada ochiului înspre masa vecină. După ce îşi scoate ochelarii îmi dau seama cine este prietenul lui Creangă. Este chiar … Mihai Eminescu. Ştiu că pare incredibil, dar mă aflam chiar lângă masa lui Ion Creangă şi Mihai Eminescu şi am tras cu urechea la discuţia lor.
„Bădie Mihai, ce bine îmi pare că ai putut să vii!”, zise Creangă „Slavă Domnului, credeam că nu mai ajungi”.
„Ei, Ionică ţi-am promis că vin să te văd, am venit… dar ştii şi tu cum e traficul în ziua de azi, ştii doar când pleci, nu şi când ajungi!” se scuză Eminescu. „Dar lasă asta, hai arată-mi, ai mai scris?”
Atunci Creangă scoate de sub paltonul lui gros un manuscris şi îl înmânează prietenului său.
„Sper să-ţi placă”, zise el timid „e despre copilăria mea”.
„Sunt sigur de asta, dar te rog să mă ierţi că nu am timp să-l citesc acum.” Eminescu ia manuscrisul şi îl aşază bine în servieta cu care venise. „Ah bădie,… era să uit. Azi este ziua de naştere a feciorului tău, Constantin, nu-i aşa?” se înveseleşte Eminescu „Rogu-te Ionică, transmite-i La Mulţi Ani din partea mea!”
„Mulţumesc bădie, dar dacă mai stai puţin poţi să-i transmiţi personal, că trebuie să apară din moment în moment. Trenul lui tocmai trebuie să sosească de la Viena. Vine să facem sărbătorile împreună la Ieşi!” zise Creangă. „Dar tu, ce mai faci, văd că tot te cerţi cu politicienii prin Timpul?”
„Da Ionică, ştii că nu pot sta locului. Acuma vreau să lansez un ziar nou şi să ştii că vreau să te iau şi pe tine colaborator, dacă vrei… Maiorescu zice că ai talent şi că o să ajungi mare.”
„Ei frate Mihai, ştii bine că mie îmi place doar să descreţesc frunţile junimiştilor.”
„Ştiu dragul meu, dar eu vreau să scrii! Să scrii despre tot ce îşi era ţie drag şi acuma nu mai ai parte.”
„Oho, câte sunt!”, oftează Creangă „Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”
„Că bine zici, dar vremurile acelea s-au dus şi acum majoritatea satelor sunt pustiite pentru că megieşii au plecat la cules de căpşuni în Spania sau Italia!”
„Şi cu ogoarele, tradiţiile, copiii ce se vor întâmpla cu toate astea, măi omule, măi?”
„Sincer, mi-e frică să mă gândesc”, spuse Eminescu.
„Ce mi-aş mai dori să fiu iarăşi copil. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijorare.”
„Ia uite Ionică ce frumos a început să ningă!”

„Da aşa e, ninge, ninge …”